motanul mi-a luat locul pe fotoliul din balcon. terasutza mea improvizata. in sfarsit, un loc unde sa stau. un loc de unde sa nu fug spre pierzanie. vantul ma piaptana, parul meu se duce oblic, piezish, ca freza copacului care se rasfira sub mine. in vant. ceaiul cald de menta rece merge pe gat, la vale. ce mult verde am vazut zilele astea, cu ochii deschisi, cu ochii inchisi... e culoarea mea. culoarea pacii mele... e culoarea locului de unde nu fug spre pierzanie.
si tac. ma tem. sunt monocroma. lumea are culori, atatea culori pe care nu le stiu si nu le vad... ma complac in verde. ma simt integrata, apoi ma simt impotmolita, apoi ma simt poezia asta [http://www.poezie.ro/index.php/poetry/82254/index.html] si cantecul asta [http://www.youtube.com/watch?v=Fi28VU59bYo&search=tori%20amos%20yes%2C%20anastasia]. ele cer sa ma duca in spatii unde nu e numai verde, fara ezitare, pana nu uit codul culorilor. lasand in urma visuri de marire, am ales sa-mi caut un cuib. si l-am gasit in clorofila. si era sa si raman in el. dar ma cheama tot ce n-am vazut, atins, gustat. ma cheama cu o voce pe care nu pot s-o concep. mi se insinueaza in minte, dar nu se contureaza din lipsa bazei empirice. tot ce nu pot imagina fiindca n-am cunoscut. tot ce vreau sa cunosc si sa-mi amintesc. lumea ma cheama s-o vad pe ea toata.
zile verzi.
