vineri dupa ore am dat o tura spontana cu mihaela pe la cinemateca. o initziativa a ei care, cum uneori o adiere-ti aduce o amintire ancestrala intr-un parfum pe care nu stii de unde sa-l iei si care fuge imediat in lapsus, mi-a adus spiritul liber, de hoinareala, de haiducie, de savuroasa lipsa de tzinta din prima copilarie a prieteniei noastre.
am vazut "cidade de deus". scenariu mai intortocheat decat cel oferit de realitatea era greu de scris. dar si mai greu e sa ordonezi meandrele ei in meandrele unei viziuni cinematografice la fel si altfel intortocheate, ca sa spuna povestea si sa stoarca intamplarile de mesaj. si e un basm sordid in care drogul e si acadea si ciunga, (anti)eroul ii prinde pe rai (in cadru) si devine fotograf, iar piticii cutreiera ghetoul cu pistoale in joaca de-a setea de sange adevarat. cei ce scapa si cei ce se afunda. cei ce scapa si cei ce mor. scapa cine poate. daca nu e prost sa dea petrecere de adio. distopie cu sambure de optimism. apoi ma trezesc: e dupa fapt real. uitasem. mintea ma doare-n zig-zaguri taioase si se scurge-n curbe line, departe de puterea sau vointza de a descalci. tot ce mai reuseste sa trezeasca filmul in mine e hipioata. zaharisit stupefiata, nonagresiva, blanda. tot ce mai reusesc sa iau cand ies din sala e jindul angelicai dupa o ferma cu liniste, pace, iubire, iarba si rock. si-mi zic... ma, da' muzica a fost buna.
vineri era ziua cand aveam sa schimb tot. sa incetez sa traiesc asa. sa-mi demolez templele si turnurile dezordinii, sa-mi conduc pixul spre hartie si gandul spre atestat, sa-mi reclam demnitatea in fatza mea. sa-mi fac liniste, pace si iubire in gradina. acolo se ducea toata concentrarea mea fragila. un semn ca mama nu-mi intuieste avantul, ca scanteia interioara nu aprinde tacit exteriorul, ca e gata sa inceapa aceeasi morala meritata de o eu care am decis sa nu mai fiu. morala care risca sa ma retransforme in acea eu. care nu mai voiam sa fiu. atat a fost nevoie ca sa scufund hipioata si sa invii monstrul.
"cat fight", zambesc amar. imi usuc parul, imi ung ranile, imi prajesc doua oua. ce usor mi-e sa-mi pun masca la loc. ma reconstruiesc pana la dantela fara cusur a crenelurilor. ma oglindesc imperturbabila in baltoacele de limfa. privesc armata dusmana indepartandu-se cu dragostea de mama, grea si spintecata, pe umeri plapanzi. sting radio-ul. liniste, pace, iubire.
am vazut "cidade de deus". scenariu mai intortocheat decat cel oferit de realitatea era greu de scris. dar si mai greu e sa ordonezi meandrele ei in meandrele unei viziuni cinematografice la fel si altfel intortocheate, ca sa spuna povestea si sa stoarca intamplarile de mesaj. si e un basm sordid in care drogul e si acadea si ciunga, (anti)eroul ii prinde pe rai (in cadru) si devine fotograf, iar piticii cutreiera ghetoul cu pistoale in joaca de-a setea de sange adevarat. cei ce scapa si cei ce se afunda. cei ce scapa si cei ce mor. scapa cine poate. daca nu e prost sa dea petrecere de adio. distopie cu sambure de optimism. apoi ma trezesc: e dupa fapt real. uitasem. mintea ma doare-n zig-zaguri taioase si se scurge-n curbe line, departe de puterea sau vointza de a descalci. tot ce mai reuseste sa trezeasca filmul in mine e hipioata. zaharisit stupefiata, nonagresiva, blanda. tot ce mai reusesc sa iau cand ies din sala e jindul angelicai dupa o ferma cu liniste, pace, iubire, iarba si rock. si-mi zic... ma, da' muzica a fost buna.
vineri era ziua cand aveam sa schimb tot. sa incetez sa traiesc asa. sa-mi demolez templele si turnurile dezordinii, sa-mi conduc pixul spre hartie si gandul spre atestat, sa-mi reclam demnitatea in fatza mea. sa-mi fac liniste, pace si iubire in gradina. acolo se ducea toata concentrarea mea fragila. un semn ca mama nu-mi intuieste avantul, ca scanteia interioara nu aprinde tacit exteriorul, ca e gata sa inceapa aceeasi morala meritata de o eu care am decis sa nu mai fiu. morala care risca sa ma retransforme in acea eu. care nu mai voiam sa fiu. atat a fost nevoie ca sa scufund hipioata si sa invii monstrul.
"cat fight", zambesc amar. imi usuc parul, imi ung ranile, imi prajesc doua oua. ce usor mi-e sa-mi pun masca la loc. ma reconstruiesc pana la dantela fara cusur a crenelurilor. ma oglindesc imperturbabila in baltoacele de limfa. privesc armata dusmana indepartandu-se cu dragostea de mama, grea si spintecata, pe umeri plapanzi. sting radio-ul. liniste, pace, iubire.
